Economia politică a vieții

Mașul „pentru viață” de ieri, 25 martie 2017, nu este doar manifestarea unui conservatism religios și a unor poziții sociale retrograde. Am rata o parte din semnificația sa fundamentală dacă ne-am concentra doar pe aceste aspecte. Unul dintre pericolele cele mai mari ar fi să ne concentrăm rezistența și lupta doar în contracararea argumentelor anti-avort, să intrăm în „dezbaterea” despre drepturile femeii și ale fetusului, sau a discuțiilor bizantine despre noțiunea de „persoană”, fără a critica și a respinge noțiunea de „viață” așa cum este ea intrumentalizată în acest caz particular.

Viața nu are nimic a face cu intențiile din spatele organizării acestor marșuri. Viața, în viziunea lor, este restrânsă la o semnificație particulară (cea a fetusului), deși iși păstrează conotațiile generale de „tot ceea ce e viu”. Această abstracție semantică extrage o utilizare specifică a noțiunii de viață, în timp ce-i instrumentalizează sensul universal în scopuri particulare.

Mecanismul acesta permite „războiului împotriva terorii” să fie un război „pentru viață”, obliterând contradicția esențială din sânul ei. La fel, exploatarea la sânge a naturii, distrugerea ecosistemelor, poluarea, încălzirea globală sunt efecte ale acestei înțelegeri specioase a „vieții”.  Căci ce se ascunde în spatele ei este o formă de speciism, de ierarhizare a valorii vieții, între diferite specii. Această ierarhizare este preluată și folosită și în cadrul societății umane, deși e mascată de categorii politice, culturale și economice.

Marșul „pentru viață” este marșul pentru viața lor politică : pentru sistemul de credințe de care aparțin și pentru „viața” acestuia ca forță socială. Fetușii, drepturile persoanei etc. sunt ornamente, subiecte ce pot atrage un număr mare de indivizi să interacționeze cu convingerile lor, păstrându-i, astfel, relevanți și prezenți în discursul public.

Pentru a le submina influența, trebuie să atacăm oriunde avem ocazia, utilizarea noțiunii de „viață” în sensul de mai sus. Trebuie să-i demascăm drept ceea ce sunt : actori politici la fel de/mai periculoși pentru democrație decât corupția.

Libertatea presei

Conceptul liberal de „libertate a presei”, apărut în contextul cenzurii și puterii statului din secolul al XIX-lea, nu mai are relevanța istorică pe care o avea odată. Definit inițial prin opoziția față de un actor iliberal – statul, astăzi înseși mecanismele și practicile sociale ale industriei media sunt iliberale. Cum mai putem vorbi de o „libertate a presei” când chingile ce o restrâng sunt deseori identice cu cele ce îi generează veniturile? De ce să o mai invocăm drept principiu al funcționării democrației, când ea însăși e nedemocratică? Si, nu în ultimul rand, despre ce libertate mai putem vorbi când logica economiei de piață a devenit criteriul selecției tipului de știri transmise?

facts

people are flabbergasted that `facts`, embodiments of reason and truth, are `no more` the usual political currency. I will not delve into a discussion about truth, facts and politics because we will all be sucked into the vortex of a black hole, like the diminishing light of a gloomy afternoon under the horizon. I will say this, though: `facts` have been constantly used to silence and to maintain the current establishment. a `fact` is also that one cannot overcome capitalism; that all men are greedy and self-interested; that democracy is just a formal and juridical concept, that shouldn’t be confused with real freedom from oppression and equality. this veneer of `truth` was rhetorically used to limit the voices of discontent and to superficially construct a `scientific` legitimacy of the current order. and now, when facts are finally brought to bear legitimate concerns, one cried to many times `wolf!`.

An immense accumulation of books

Any book is better than a television program. This is an often heard theme. The piousness of it and the child-like naivety it conjures is not entirely benign.

Many of us still believe (because it is a matter of faith), that books have a je ne sais quoi quality that can redeem even the worst of them. That its survival to the assaults of (new) media is a matter of cultural merit of the book form. Long life is not given just to anyone. Some artefacts are filled with cultural substances that are preserved like hard essences in small flasks. The metaphors we have given to the book throughout history goes from “soul” (Cicero) to “paradise” (Borges). The “auratic” (Benjamin) character of the book might have existed, but only until Gutenberg. The book is one of the first items to encourage industrial reproducibility. Because of this, books became widely distributed and increasingly accessible.

The paradox is that what we faithfully  see in books as authentic and excluded from the grasp of commercialism is of a late-modern construct, impossible before the advent of industrialism and industrial production. The dawn of commercialism was part and parcel of the success of the book.

The almost sacred reverence some have toward the book is nothing short of an idealized past when books only contained “true” values and quality content. Nothing farther from the truth. Even at the beginning of the international book trade (XV-th century), next to Bibles and religious books you could always find less than savory titles. Writing books was, since the late XVII-th century, when authors started selling their copies to publishers, an autonomous economic activity. And books were the distribution container.

What is relevant in a book, one could argue, is what it contains. And in this respect, a book can be worse than a television program. The opposition between these two is often made because of a confusion. Books are not mass-media and television is not a dépassement of the book form. They are distinct entities, even if they compete for the same attention time. Until recently, only radio and newspaper competed with the book form. This is one of the reasons that made books to appear as sole rightful means to learning and knowledge.

The `knowledge economy`, of which the book is part and parcel, subsumed a long time ago the cultural role of learning and knowing (tools for personal autonomy and dignity, for common good and emancipation) to profit driven motifs. They are not quite distinct or separated, but their dynamic often leaves `culture` to be only a wrapping of sorts, the secondary or tertiary reason for publishing something.

There are more than 150.000.000 titles published since the invention of the Gutenberg press, yet we rarely think of this in a more profound way. Marx talked about an immense accumulation of commodities.There is an immense accumulation of books.