Alienare este traducerea articolului Alienation din cartea Keywords, scrisă de către Raymond Williams în 1976 şi revizuită în 1983. Keywords cuprinde 128 de termeni, culeşi de către Williams ca termeni cheie esenţiali în înţelegerea lumii contemporane, ordonaţi alfabetic, dar care se intersectează între ei. Williams îi numeşte termeni cheie în două sensuri: „în primul rând, sunt cuvinte semnificative, de legătură în anumite activităţi şi interpretarea lor; în al doilea rând, sunt cuvinte semnificative, indicative a unor anumite forme de gândire”.
************************************************************************
Alienare este unul dintre cele mai dificile cuvinte din limba engleză. Distinct de utilizările sale comune în situaţii generale, comportă înţelesuri specifice, deşi disputate, într-o arie de discipline, de la teorii sociale şi economice la filosofie şi psihologie. De la mijlocul secolului al XX-lea, a trecut de la acestea la noi forme de utilizare cotidiană, fiind deseori ambiguă din cauza suprapunerii şi a incertitudinii, în relaţie atât cu diferitele înţelesuri specifice, cât şi cu înţelesurile generale mai vechi.
Deşi are aerul unui cuvânt recent, cu o rază largă de semnificaţii relevante, alienarea, ca termen în limba engleză, există de câteva sute de ani. Predecesorul său imediat este alienacion din franceza medievală (mF), care derivă din alienationem, latină (L), iar acesta, la rândul lui, din alienare – a înstrăina sau a despărţi; acesta e în relaţie cu alienus, L – despre apartenenţa la o persoană sau loc, din alius– celălalt, altul. A fost utilizat în engleză din secolul al XIV-lea pentru a descrie o acţiune de înstrăinare sau stare de înstrăinare (i): de obicei în relaţie cu faptul de a fi separat sau de a te separa de Dumnezeu, sau cu un colaps al relaţiilor dintre un individ sau un grup şi o autoritate politică dată. Din secolul al XV-lea, a fost utilizat pentru a descrie acţiunea transferării oricărui tip de proprietate către altcineva (ii) şi în special transferul de drepturi, proprietăţi sau bani. Există şi câteva înţelesuri timpurii minore ale (ii), unde transferul este pus la cale de către beneficiar (pe ascuns) sau unde transferul este văzut ca o diversiune de la un scop sau proprietar legitim. Aceste sensuri negative ale (ii) au devenit ulterior dominante; a supravieţuit semnificaţia legală de transfer voluntar şi intenţionat, dar într-o manieră improprie, transferul involuntar şi prin forţă devenind implicaţia dominantă. Aceasta a fost apoi extinsă la rezultatul unui astfel de transfer, o stare a ceva ce a fost alienat (iii). Prin analogie, precum mai devreme în latină, termenul a fost folosit după secolul al XV-lea cu înţelesul unei pierderi, retrageri sau deranjări a facultăţilor mentale, prin urmare, a nebuniei (iv).
Toate aceste sensuri timpurii sunt prezente în sfera semnificaţiilor contemporane şi a utilizărilor cotidiene. La începutul secolului al XX-lea, termenul era des folosit în special în două contexte: în alienarea proprietăţii formale şi în expresia alienare a afecţiunii (de la mijlocul secolului al XIX-lea), cu sensul unei interferenţe nefireşti şi deliberate într-o relaţie familială obişnuită, de obicei soţ şi soţie. Dar cuvântul devenise deja important, uneori termen cheie, în sisteme intelectuale puternice şi aflate în curs de dezvoltare.
Există cîteva variante contemporane ale primului înţeles (i). A supravieţuit sensul teologic, de obicei o stare, nu o acţiune, de a fi separat, înstrăinat de cunoaşterea lui Dumnezeu, sau de graţia lui şi închinarea la el. Acesta se suprapune uneori cu o utilizare mai generală, ce îşi are originea în Rousseau, în care omul este văzut ca separat, înstrăinat de natura sa originară. Există câteva versiuni ale acestei înţelegeri, situate între două poziţii extreme definitorii, ale omului înstrăinat de natura sa originară (deseori istoric primitivă) şi ale omului înstrăinat de natura sa esenţială (inerentă şi permanentă). Motivele invocate sunt variate. Există un simţ persistent al pierderii naturii originare a umanităţii prin dezvoltarea unei (cf.) CIVILIZAŢII „artificiale”; depăşirea alienării este astfel fie primitivism propriu-zis, fie cultivarea unor sentimente şi practici umane împotriva presiunilor civilizaţiei. În cazul înstrăinării de natura esenţială, cele mai comune două versiuni sunt sentimentul religios al înstrăinării „divinului din om” şi cel găsit deseori la Freud şi în psihologia de inspiraţie freudiană, în care omul este înstrăinat (tot de către civilizaţie sau de către procese şi faze particulare ale civilizaţiei) de energia sa primară, fie libido sau sexualitate explicită. Aici, depăşirea alienării este fie recuperarea unui simţ al divinului sau, în tradiţia alternativă, recuperarea parţială sau completă a libido-ului sau a sexualităţii, rezultat văzut dintr-o poziţie ca dificil sau imposibil (alienarea, în acest sens, fiind parte a preţului plătit pentru civilizaţie) şi dintr-o alta ca programatică şi radicală (încheierea unor forme particulare de oprimare – cf. CAPITALISM, FAMILIA BURGHEZĂ – ce produc această alienare semnificativă).
Mai există o importantă variaţie a primului sens (i) prin adăugarea unor forme de sens (ii) în Hegel şi, alternativ, Marx. Aici, ceea ce este alienat este o natură esenţială, un „spirit auto-alienat”, dar procesul alienării este văzut ca fiind istoric. Omul într-adevăr îşi croieşte propria natură, spre deosebire de conceptele unei naturi originare umane. Dar îşi creează propria natură printr-un proces de obiectificare (la Hegel, un proces spiritual, la Marx, procesul muncii), iar sfârşitul alienării ar însemna transcenderea acestei alienări inevitabile şi necesare. Raţionamentul din spate este complex şi este făcut şi mai dificil de către relaţiile dintre termenii cheie germani şi englezi. Germanul entaussern corespunde în principal celui de-al doilea sens în limba engleză (ii): a te despărţi, a transfera, a pierde în favoarea altcuiva, totodată având un înţeles suplimentar crucial de „a face ceva extern sieşi”. Germanul entfremdene mai apropiat de înţelesul englez (i), în special în sensul unui act sau stări de înstrăinare între persoane. (Despre istoria lui Entfremdung, vezi Schaht. Un al treilea cuvânt folosit de către Marx, vergegenstandlichung, a fost uneori tradus drept alienare, dar acum este înţeles ca „reificare” – în sens larg, transformarea unui proces uman într-un lucru impersonal). Deşi dificultăţile sunt clar exprimate în anumite traduceri, discuţiile critice din limba engleză au fost derutate de către incertitudinea dintre înţelesuri şi o anume pierdere a diferenţelor dintre sensurile (i) şi (ii): problemă vitală când în dezvoltarea conceptului, relaţia inter-activă dintre sensurile (i) şi (ii) este crucială, mai ales la Marx. La Hegel, procesul este înţeles ca dezvoltare spirituală lumesc-istorică, în relaţia dialectică dintre subiect şi obiect, în care alienarea este depăşită de către o unitate superioară. Într-o critică a religiei ulterioară, Feuerbach descria pe Dumnezeu ca alienare –în sensul unei proiecţii sau transfer – a celor mai înalte facultăţi şi puteri umane; această formă de sens a fost reprodusă în argumentele umaniste moderne şi apologii teologice. La Marx, procesul este văzut ca istorie a muncii, în care omul se creează pe sine prin crearea lumii sale, dar în societatea de clase este alienat de natura sa esenţială prin forme specifice de alienare în diviziunea muncii, proprietate privată şi modul capitalist de producţie, în care muncitorul îşi pierde atât produsul muncii sale, cât şi simţul propriei sale activităţi productive, în urma exproprierii acestora de către capital. Lumea creată de către om îl confruntă pe acesta ca străină şi inamică, având putere asupra lui, cel care şi-a transferat puterea ei. Aceasta se află în relaţie cu sensul comercial şi legal al alienării (ii) sau Entdusserung, deşi descris în forme noi prin centrarea sa în procesele de producţie modernă. Astfel, alienarea(i),în cel mai general sens al unei stări de înstrăinare, este produsă prin procesele istorice şi cumulative ale alienării (ii). Înţelesuri minore ale alienării (i), corespunzând lui Entfremdung– întrăinarea persoanelor în cadrul muncii şi producţiei competitive, fenomenul întrăinării generale într-o fabrică sau oraş industrial-capitaliste – sunt văzute drept consecinţe ale acestui proces general.
Toate aceste sensuri specifice, ce au fost subiectul unor discuţii prelungite şi dispute din interiorul şi din exteriorul fiecărui sistem particular, au condus la o utilizare contemporană crescândă şi la obişnuitele acuzaţii de „inexactitate” sau „neînţelegere” între ceea ce sunt, de fapt, utilizări alternative ale termenului. Sensul cel mai larg utilizat în prezent este, probabil, cel derivat dintr-o formă de psihologie, o pierdere a conexiunii cu cele mai profunde sentimente şi nevoi personale. Dar există o combinaţie comună a acestuia cu judecata că trăim într-o societate „alienantă”, cu referinţe specifice la natura muncii moderne, a educaţiei moderne şi a tipurilor moderne de comunitate. O clasificare recentă (Seeman, 1959) definea: (a) lipsă de putere – o inabilitate sau sentiment de neputinţă în a influenţa societatea în care trăim; (b) lipsă de sens – sentimentul de absenţă a direcţiei comportamentului şi a credinţei; (c) lipsă de reguli – sentimentul că atingerea unor scopuri legitime necesită mijloace ilegitime; (d) izolare – întrăinarea de norme şi scopuri precise; (e) întrăinare de sine – neputinţă în găsirea unor activităţi care să ofere satisfacţie reală. Această clasificare abstractă, redusă în mod caracteristic la stări psihologice şi fără a face referire la procese istorice şi sociale specifice, este utilă în a arăta sfera largă pe care utilizarea comună a termenului o implică. Termenul lui Durkheim, anomie, ce a fost la rândul lui adoptat în limba engleză, se suprapune cu alienare în special în relaţie cu (b) şi (c), absenţa sau eşecul de a găsi norme concludente pentru relaţiile sociale şi împlinirea de sine.
Este evident din măsura şi intensitatea utilizării alienării că găsim o largă şi importantă experienţă pe care, în felurite moduri, cuvântul şi variatele sale concepte specifice se oferă să le descrie şi interpreteze. A existat o oarecare nerăbdare faţă de dificultăţile sale şi o tendinţă de a-l respinge ca fiind la modă. Dar este preferabilă confruntarea dificultăţilor termenului şi, prin ele, dificultăţile pe care extraordinara sa istorie şi variaţie în utilizare le indică şi înregistrează. Prin probele sale despre existenţa unui sentiment amplu al diviziunii dintre om şi societate, este un element crucial într-o structură generală de sensuri.
