One cannot escape ideology

„Because the discursive use of political ideas always and inevitably involves conceptual and linguistic selectivity, patterning, and decontestation (the temporary suspension of the contestable nature of a political concept), it is inconceivable in the senses sanctioned by the morphological approach that any significant expression of political thinking can be non-ideological. If one retort to that is that the concept of ideology is itself essentially contestable, it is not effectively contestable. There is scant evidence to suggest that whenever human beings think, talk, or write about politics they refrain from making selective value-judgements—consciously or unintentionally—about the nature, ends, and desirability of the political arrangements that concern them or that they encounter. The ‘end of ideology’ school is often associated with the type of conservative thinking that voices great scepticism about the role of ideas, contrasting them with a ‘pragmatic’, matter-of-fact, concrete interpretation of social conduct as spontaneously unstructured, instrumental, and contingent. Its adherents refuse to recognize that such a perspective has its own ideological features, rejecting planning, political introspection, and future- oriented social visions (Scruton 2012).

To call a political utterance, text or act non-ideological is to refuse to extract ideological import from what it means, be that meaning disguised, muted, or, conversely, extreme. It is to ignore that even given an hypothetical end to all ideological contestation—itself logically possible in a make-believe world but effectively impossible in the non-cloned and linguistically and ideationally rich world we inhabit—individuals would still subscribe to the one remaining ideology.”

Michael Freeden, The Morphological Analysis of Ideology, The Oxford Handbook of Political Ideologies, 2015

Advertisements

încă un text despre carte

În ultimul timp dau peste articole precum acesta, ce anunţă că sicriul cărţii fizice este gol, dând peste nas profeţilor digitali ce în urmă cu mai puţin de 10 ani îi anunţau decesul. Cu toţii se înşeală, iar cearta lor trădează ignoranţă şi mult hybris.

Digitalul a avut şi are un efect destabilizator la nivelul industriilor tradiţionale, din care şi industria de carte face parte. Rapiditatea adoptării inovaţiilor tehnologice părea că aşterne în faţa noastră un viitor uşor de anticipat (ab initio vânzarea de e-books creştea în procente de două cifre an de an), iar criza din 2008 a afectat bunurile de consum de care aparţine şi cartea (nenecesare) mai puternic decât pe cele de consum cotidian.

Ca bun cultural, cartea nu poate dispărea peste noapte ca şi cum persistenţa ei în timp se datora numai înapoierii noastre tehnologice. Greşeala tehnofililor a fost aceea de a vedea în carte doar o formă învechită de mediatizare a unui conţinut (reducere la funcţie), ignorându-i materialitatea şi calităţile estetice, istoricitatea şi aura simbolică pe care o poartă după sine, infrastructura culturală ce există în jurul ei şi formele de socializare pe care le face posibile.

Cartea nu va redeveni principalul canal media prin care ne hrănim cu conţinut, dar nici nu va dispărea odată cu lansarea următorului model de Kindle. Cartea nu mai este decât o media printre medii. Ca media, e capabila sa fie absorbita si sa absoarba, la randul ei, caracteristicile altor media (i.e tehnologiile AR, smart ink etc.). Totodata, noile tehnologii nu sunt deloc noi, fiind un lucru cunoscut in teoriile media si ale comunicarii faptul ca acestea preiau atribute si functii pre-existente (i.e formatul e-book nu e nimic altceva decat o varianta inferioara de html). Prin urmare, exista loc in consumul cotidian pentru media non-digitala pentru ca atributele relevante ale acestora sunt inlantuite cu practici socio-culturale de durata.

Revenind la articolul despre creşterea pieţei de carte din UK, sunt mai multe aspecte de discutat aici. Odată, numărul librăriilor independente din UK e în scădere de 20 de ani (de la dispariţia Net Book Agreement, ce specifica un preţ de vânzare fix la noutăţile editoriale). 2 ani consecutivi de creştere nu ar trebui să ne entuziasmeze atât de mult încât să credem că s-a depăşit criza adusă de către digital. Creşterea anuală de 22 de milioane de lire, dacă o împărţim la 1,59 miliarde (valoarea pieţei interne de carte din UK în 2016, cel mai bun an al ei din perioada recentă) înseamnă o creştere de 1.38%. În contextul în care doar luna decembrie reprezintă cam 15% din totalul vânzărilor într-un an, iar la final de an se lansează (intenţionat) puternice motoare de creştere (Becoming a lui Michelle Obama, The Ice Monster a lui David Walliams), creşterea nu înseamnă mare lucru, dimpotrivă, evidenţiază vulnerabilitatea pieţei de carte care, în lipsa unor bestellere monstru, ar stagna sau ar scădea.

Scăderea vânzărilor de e-books e invocată drept semn al limitelor acestui format şi al depăşirii de către public a momentului de hype iniţial. Dar Nielsen Book Scan, cel care furnizează aceste date, nu măsoară decât datele de la vreo 450 de edituri când vine vorba de cărţi digitale. Titlurile publicate în regim personal şi cele publicate prin platformele Amazonului nu sunt cuprinse (Amazon nu le face publice). Astfel că „scăderea” se referă la o reducere a vânzărilor editorilor tradiţionali ce publică şi cărţi digitale. Altfel, nu avem date suficiente despre mărimea pieţei de e-books.

Creşterea pieţei de carte fizică nu poate fi un trend pe termen lung şi din motive de natură demografică, nu doar digitale. Numărul de cititori din Europa nu este în creştere. Sporul natalităţii este aproape de negativ (fiecare nouă generaţie e mai mică decît cea pe care o înlocuieşte), iar cohortele de cititori ce ies din scenă nu sunt înlocuite în proporţie de 1:1. Se cumpără mai multe cărţi, da, însă cauza principală nu rezidă în adăugarea de noi cititori (există şi aceştia), ci în creşterea speranţei de viaţă a celor deja existenţi.

Succesul recent al librăriilor independente în UK şi (mai ales) SUA nu poate fi luat prima facie. Majoritatea acestora se deschid în părţile mai afluente ale oraşelor, unde există atât disponibilitatea financiară de a cheltui (mai mult) pe cărţi (căci nu pot concura cu discount-urile lanţurilor), cât şi sensibilitate în faţa impactului ecologic şi comunitar adus de un consum local. Noile librării, în măsura în care populează astfel de zone urbane, semnalizează o concentrare a accesului la carte.

O piaţă de carte înfloritoare, fie ea fizică sau digitală, are nevoie de intervenţii ce nu pot veni doar dinspre piaţă. O politică coerentă şi activă a statului în privinţa lecturii şi a ştiinţei de carte (literacy) este absolut necesară. Nivelul de educaţie e corelat pozitiv cu lectura în timpul vieţii., iar accesul la educatie depinde de conditiile socio-economice.

Să ne bucurăm de deschiderea fiecărei noi librării, dar să nu uităm unde rezidă cu adevărat mizele.



Alienare

Alienare este traducerea articolului Alienation din cartea Keywords, scrisă de către Raymond Williams în 1976 şi revizuită în 1983. Keywords cuprinde 128 de termeni, culeşi de către Williams ca termeni cheie esenţiali în înţelegerea lumii contemporane, ordonaţi alfabetic, dar care se intersectează între ei. Williams îi numeşte termeni cheie în două sensuri: „în primul rând, sunt cuvinte semnificative, de legătură în anumite activităţi şi interpretarea lor; în al doilea rând, sunt cuvinte semnificative, indicative a unor anumite forme de gândire”.

************************************************************************

Alienare este unul dintre cele mai dificile cuvinte din limba engleză. Distinct de utilizările sale comune în situaţii generale, comportă înţelesuri specifice, deşi disputate, într-o arie de discipline, de la teorii sociale şi economice la filosofie şi psihologie. De la mijlocul secolului al XX-lea, a trecut de la acestea la noi forme de utilizare cotidiană, fiind deseori ambiguă din cauza suprapunerii şi a incertitudinii, în relaţie atât cu diferitele înţelesuri specifice, cât şi cu înţelesurile generale mai vechi.

Deşi are aerul unui cuvânt recent, cu o rază largă de semnificaţii relevante, alienarea, ca termen în limba engleză, există de câteva sute de ani. Predecesorul său imediat este alienacion din franceza medievală (mF), care derivă din alienationem, latină (L), iar acesta, la rândul lui, din alienare – a înstrăina sau a despărţi; acesta e în relaţie cu alienus, L – despre apartenenţa la o persoană sau loc, din alius– celălalt, altul. A fost utilizat în engleză din secolul al XIV-lea pentru a descrie o acţiune de înstrăinare sau stare de înstrăinare (i): de obicei în relaţie cu faptul de a fi separat sau de a te separa de Dumnezeu, sau cu un colaps al relaţiilor dintre un individ sau un grup şi o autoritate politică dată. Din secolul al XV-lea, a fost utilizat pentru a descrie acţiunea transferării oricărui tip de proprietate către altcineva (ii) şi în special transferul de drepturi, proprietăţi sau bani. Există şi câteva înţelesuri timpurii minore ale (ii), unde transferul este pus la cale de către beneficiar (pe ascuns) sau unde transferul este văzut ca o diversiune de la un scop sau proprietar legitim. Aceste sensuri negative ale (ii) au devenit ulterior dominante; a supravieţuit semnificaţia legală de transfer voluntar şi intenţionat, dar într-o manieră improprie, transferul involuntar şi prin forţă devenind implicaţia dominantă. Aceasta a fost apoi extinsă la rezultatul unui astfel de transfer, o stare a ceva ce a fost alienat (iii). Prin analogie, precum mai devreme în latină, termenul a fost folosit după secolul al XV-lea cu înţelesul unei pierderi, retrageri sau deranjări a facultăţilor mentale, prin urmare, a nebuniei (iv).

Toate aceste sensuri timpurii sunt prezente în sfera semnificaţiilor contemporane şi a utilizărilor cotidiene. La începutul secolului al XX-lea, termenul era des folosit în special în două contexte: în alienarea proprietăţii formale şi în expresia alienare a afecţiunii (de la mijlocul secolului al XIX-lea), cu sensul unei interferenţe nefireşti şi deliberate într-o relaţie familială obişnuită, de obicei soţ şi soţie. Dar cuvântul devenise deja important, uneori termen cheie, în sisteme intelectuale puternice şi aflate în curs de dezvoltare.

Există cîteva variante contemporane ale primului înţeles (i). A supravieţuit sensul teologic, de obicei o stare, nu o acţiune, de a fi separat, înstrăinat de cunoaşterea lui Dumnezeu, sau de graţia lui şi închinarea la el. Acesta se suprapune uneori cu o utilizare mai generală, ce îşi are originea în Rousseau, în care omul este văzut ca separat, înstrăinat de natura sa originară. Există câteva versiuni ale acestei înţelegeri, situate între două poziţii extreme definitorii, ale omului înstrăinat de natura sa originară (deseori istoric primitivă) şi ale omului înstrăinat de natura sa esenţială (inerentă şi permanentă). Motivele invocate sunt variate. Există un simţ persistent al pierderii naturii originare a umanităţii prin dezvoltarea unei (cf.) CIVILIZAŢII „artificiale”; depăşirea alienării este astfel fie primitivism propriu-zis, fie cultivarea unor sentimente şi practici umane împotriva presiunilor civilizaţiei. În cazul înstrăinării de natura esenţială, cele mai comune două versiuni sunt sentimentul religios al înstrăinării „divinului din om” şi cel găsit deseori la Freud şi în psihologia de inspiraţie freudiană, în care omul este înstrăinat (tot de către civilizaţie sau de către procese şi faze particulare ale civilizaţiei) de energia sa primară, fie libido sau sexualitate explicită. Aici, depăşirea alienării este fie recuperarea unui simţ al divinului sau, în tradiţia alternativă, recuperarea parţială sau completă a libido-ului sau a sexualităţii, rezultat văzut dintr-o poziţie ca dificil sau imposibil (alienarea, în acest sens, fiind parte a preţului plătit pentru civilizaţie) şi dintr-o alta ca programatică şi radicală (încheierea unor forme particulare de oprimare – cf. CAPITALISM, FAMILIA BURGHEZĂ – ce produc această alienare semnificativă).

Mai există o importantă variaţie a primului sens (i) prin adăugarea unor forme de sens (ii) în Hegel şi, alternativ, Marx. Aici, ceea ce este alienat este o natură esenţială, un „spirit auto-alienat”, dar procesul alienării este văzut ca fiind istoric. Omul într-adevăr îşi croieşte propria natură, spre deosebire de conceptele unei naturi originare umane. Dar îşi creează propria natură printr-un proces de obiectificare (la Hegel, un proces spiritual, la Marx, procesul muncii), iar sfârşitul alienării ar însemna transcenderea acestei alienări inevitabile şi necesare. Raţionamentul din spate este complex şi este făcut şi mai dificil de către relaţiile dintre termenii cheie germani şi englezi. Germanul entaussern corespunde în principal celui de-al doilea sens în limba engleză (ii): a te despărţi, a transfera, a pierde în favoarea altcuiva, totodată având un înţeles suplimentar crucial de „a face ceva extern sieşi”. Germanul entfremdene mai apropiat de înţelesul englez (i), în special în sensul unui act sau stări de înstrăinare între persoane. (Despre istoria lui Entfremdung, vezi Schaht. Un al treilea cuvânt folosit de către Marx, vergegenstandlichung, a fost uneori tradus drept alienaredar acum este înţeles ca „reificare” – în sens larg, transformarea unui proces uman într-un lucru impersonal). Deşi dificultăţile sunt clar exprimate în anumite traduceri, discuţiile critice din limba engleză au fost derutate de către incertitudinea dintre înţelesuri şi o anume pierdere a diferenţelor dintre sensurile (i) şi (ii): problemă vitală când în dezvoltarea conceptului, relaţia inter-activă dintre sensurile (i) şi (ii) este crucială, mai ales la Marx. La Hegel, procesul este înţeles ca dezvoltare spirituală lumesc-istorică, în relaţia dialectică dintre subiect şi obiect, în care alienarea este depăşită de către o unitate superioară. Într-o critică a religiei ulterioară, Feuerbach descria pe Dumnezeu ca alienare –în sensul unei proiecţii sau transfer – a celor mai înalte facultăţi şi puteri umane; această formă de sens a fost reprodusă în argumentele umaniste moderne şi apologii teologice. La Marx, procesul este văzut ca istorie a muncii, în care omul se creează pe sine prin crearea lumii sale, dar în societatea de clase este alienat de natura sa esenţială prin forme specifice de alienare în diviziunea muncii, proprietate privată şi modul capitalist de producţie, în care muncitorul îşi pierde atât produsul muncii sale, cât şi simţul propriei sale activităţi productive, în urma exproprierii acestora de către capital. Lumea creată de către om îl confruntă pe acesta ca străină şi inamică, având putere asupra lui, cel care şi-a transferat puterea ei. Aceasta se află în relaţie cu sensul comercial şi legal al alienării (ii) sau Entdusserung, deşi descris în forme noi prin centrarea sa în procesele de producţie modernă. Astfel, alienarea(i),în cel mai general sens al unei stări de înstrăinare, este produsă prin procesele istorice şi cumulative ale alienării (ii). Înţelesuri minore ale alienării (i), corespunzând lui Entfremdung– întrăinarea persoanelor în cadrul muncii şi producţiei competitive, fenomenul întrăinării generale într-o fabrică sau oraş industrial-capitaliste – sunt văzute drept consecinţe ale acestui proces general.

Toate aceste sensuri specifice, ce au fost subiectul unor discuţii prelungite şi dispute din interiorul şi din exteriorul fiecărui sistem particular, au condus la o utilizare contemporană crescândă şi la obişnuitele acuzaţii de „inexactitate” sau „neînţelegere” între ceea ce sunt, de fapt, utilizări alternative ale termenului. Sensul cel mai larg utilizat în prezent este, probabil, cel derivat dintr-o formă de psihologie, o pierdere a conexiunii cu cele mai profunde sentimente şi nevoi personale. Dar există o combinaţie comună a acestuia cu judecata că trăim într-o societate „alienantă”, cu referinţe specifice la natura muncii moderne, a educaţiei moderne şi a tipurilor moderne de comunitate. O clasificare recentă (Seeman, 1959) definea: (a) lipsă de putere – o inabilitate sau sentiment de neputinţă în a influenţa societatea în care trăim; (b) lipsă de sens – sentimentul de absenţă a direcţiei comportamentului şi a credinţei; (c) lipsă de reguli – sentimentul că atingerea unor scopuri legitime necesită mijloace ilegitime; (d) izolare – întrăinarea de norme şi scopuri precise; (e) întrăinare de sine – neputinţă în găsirea unor activităţi care să ofere satisfacţie reală. Această clasificare abstractă, redusă în mod caracteristic la stări psihologice şi fără a face referire la procese istorice şi sociale specifice, este utilă în a arăta sfera largă pe care utilizarea comună a termenului o implică. Termenul lui Durkheim, anomie, ce a fost la rândul lui adoptat în limba engleză, se suprapune cu alienare în special în relaţie cu (b) şi (c), absenţa sau eşecul de a găsi norme concludente pentru relaţiile sociale şi împlinirea de sine.

Este evident din măsura şi intensitatea utilizării alienării că găsim o largă şi importantă experienţă pe care, în felurite moduri, cuvântul şi variatele sale concepte specifice se oferă să le descrie şi interpreteze. A existat o oarecare nerăbdare faţă de dificultăţile sale şi o tendinţă de a-l respinge ca fiind la modă. Dar este preferabilă confruntarea dificultăţilor termenului şi, prin ele, dificultăţile pe care extraordinara sa istorie şi variaţie în utilizare le indică şi înregistrează. Prin probele sale despre existenţa unui sentiment amplu al diviziunii dintre om şi societate, este un element crucial într-o structură generală de sensuri.

Realist Socialism and reading

The great achievement of Socialist Realism was indeed that it stepped into the breach between the Soviet reader and the new culture. Discussion on the origins and essence of Socialist Realism has tended to consist of polemically opposed interpretations: those that regard it as a doctrine, a contrived tradition imposed from above; and those that […]

Philip Converse: The nature of belief systems in mass publics

In Brief

„A great majority of people neither adhere to a full, complete set of beliefs which produces a clear ideology nor do they have a clear grasp of what ideology is. This is measured by a lack of coherence in responses to open-ended questions. Ideology of elites is not mirrored by the masses and voter revolt to a political party does not reflect ideological shifts.

Converse analyzes open-ended interview questions to measure conceptualization of ideology. He concludes that the liberal-conservative continuum is a high level abstraction not typically used by the man in the street because of response instability and lack of connections made between answers. There is no underlying belief structure for most people, just a bunch of random opinions. Even on highly controversial, well-publicized issues, large portions of the electorate do not have coherent opinions. In fact, many simply answer survey questions as though they are flipping a coin.

Though some political sophisticates do structure their opinions in a larger ideological framework, such structure is rare. This level of political sophistication (one’s “level of conceptualization”) is correlated positively with the respondent’s level of education, degree of political involvement, and amount of political information.

Key points: Most people do not have strong belief systems; that is, they do not think ideologically. A minority of people have fixed preferences and answer survey questions consistently, but most simply give random answers. Most people do not interpret politics through an ideological lens.”

excerpt from : http://wikisum.com/w/Converse:_The_nature_of_belief_systems_in_mass_publics

Philip Converse’s full paper: The nature of belief systems in mass publics (1964)